S-a votat în parlament, s-au făcut niște manifestații cu aparițiile politicienilor noștri cu mutre de măgari, și atât. Nici ție rezultate concrete în cazul soluționării și înlăturării problemei Transnistrene, nici lege ce ține de acordarea ajutoarelor veteranilor care au rămas invalizi după acel război. Iar atitudinea statului față de aceștia este cam așa: „Vă mulțumim că ați murit și luptat acolo, da noi nu avem bani pentru voi”.
Anul trecut am realizat un filmuleț pe care l-am prezentat veteranilor acelui război - din raionul Cimișlia.
La acea întâlnire s-au înmânat acele medaliile aniversare, veteranii mai că plângeau când povesteau ce greu le-a fost și că până-n prezent le este rușine să privească în ochii mamelor care și-au pierdut feciorii în acel război. Însă, din păcate, funcționarii noștri vorbesc despre acest război numindu-l un simplu conflict. De parcă s-a întâlnit o mahala cu alta și s-au hârjonit un pic (o zi două) și s-au împrăștiat. Din păcate nu a fost așa, au fost vărsări de sânge și lupte corp la corp, au fost prezente tancuri și artilerie. A fost un război crud și necinstit, iar cel mai tare mă doare faptul că elevii învață mai profund despre acest război abia în clasa a 12-a. Îmi pare rău că nu se trec aceste clipe tragice ale neamului nostru măcar la gimnaziu. Nu ne cunoaștem eroii care mai ieri erau (și sunt) gata să-și dea viața pentru noi, urmașii acestora, și copiii acestei țări.
Oare de câte războaie mai e nevoie ca să conștientizeze „moldovanul” nostru că nu suntem cât chinezii, ca să murim ca muștele. Suntem o palmă de pământ, pe care îl apărăm, iară a doua zi de eroi uităm.
Sper că pe 2 Martie 2014, lucrurile vor fi altfel, vom avea lecții în gimnazii despre acest război, vom avea demnitari care se vor întoarce totuși cu fața către popor, către apărătorii săi.
