Venise o nouă putere, cu o ideologie meschină, antireligioasă și anti-omenească, venise puterea sovietică. Se începuse anul 1941, țăranii gospodari, intelectualitatea și preoțimea își manifestau deschis ura față de bolșevici, organizând diferite acte de diversie și nesupunere față de aceștia.
Astfel, la 7 iunie 1941, (unul dintre organizatorii deportărilor) generalul NKVD-ist – Sergo Goglidze, a cerut Moscovei 1315 vagoane pentru a transporta așa numiții criminali (țăranii gospodari, intelectualitatea, preoțimea, etc).
În noaptea dinspre 12 spre 13 iunie (ora 02:30), în baza așa numitului „Regulament cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali”, circa 30.000 de basarabeni au fost treziți în miez de noapte și duși cu forța în gări. Fraza conaționalilor săi – „În 15 minute să fiți gata!”, și astăzi o țin minte cei deportați. Li se permiteau maximum 10 kg de bagaje de persoană, ca ulterior, și acestea să fie sustrase.
În stații, capii de familii erau separați deoparte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile, copiii și bătrânii – aparte. Astfel, cele mai inteligente pături sociale (precum funcționarii publici, profesorii, inginerii) au fost îmbarcați (în mijloc de vară) în vagoanele pentru vite, câte 70-100 oameni, cărora nu li s-a oferit apă și hrană practic deloc.
Culmea, o constituia inscripția mincinoasă de pe vagoane – „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic”.
În dimineața zilei de 13 iunie, 90 vagoane au pornit spre Siberia din stația Taraclia, 44 din Basarabeasca, 44 de vagoane de la stația Căușeni, 48 vagoane din stația Tighina, 187 de vagoane din Gara Chișinău, 48 vagoane din stația Ungheni, 83 de vagoane din stația Ocnița, 133 din stația Bălți, 73 vagoane din stația Florești, 40 vagoane din Râbnița, 38 vagoane din Bolgrad, 103 din stația Arțiz și 340 vagoane din Cernăuți.
Drumul a fost foarte dificil, în condițiile de vară, oamenii vedeau apa (o căldare la 70-100 oameni) și hrana (pește sărat) odată la 3 zile. Cele 2 ferestruici ale vagonului nu erau de-ajuns, trebuia să stai sub ele ca să nu te sufoci, noaptea fiind un pic mai ușor.
Bolile bântuiau și luau multe vieți omenești, iar la o eventuală oprire, aceștia erau aruncați în câmpuri deschise de către sovietici, fără a-i mai îngropa omenește. Capurile familiilor erau izolați și trimiși în Gulag, iar copiii și bătrânii – deportați în Siberia și Kazahstan, erau obligați să muncească din greu în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și ateliere meșteșugărești.
Deja după război, venise anul 1946, anul în care s-a pus în funcție începutul sfârșitului românilor din Basarabia. Pentru că erau peste un milion de români, iar toți aceștia nu puteau fi deportați în Siberia și Kazahstan, în vara anului 1946, o secetă cumplită de după război nu era tocmai potrivită, unde pe deasupra s-a și mărit impozitul către stat, așa numita „Postafkă”.
În cea de-a doua jumătate a anului (după ce au fost măturate toate podurile și ogrăzile), planul strașnic a lui Stalin începea să dea primele roade. Oamenii se mai hrăneau cu ce mai găseau pe dealuri și prin curți, însă când au venit gerurile cumplite, iar cele 7-10 guri ale casei cereau de la tine ceva alimente, nu mai rămânea decât o soluție, să mănânci tot ce ți-a mai rămas pe lângă casă, căci o roată de macuc costa tocmai 25 ruble.
Țistarii dispăruseră deja demult, animalele erau ținute în Casa Mare, iar pe ulițele satelor bântuia moartea flămândă. Pentru a-și hrăni familiile, Cimișlienii se duceau după cartofi tocmai în Polonia, sau înhămau boii și porneau prin gerul cumplit spre Ismail.
În acea iarnă, străbunicii mele i-au stricat peretele casei și i-au furat și puținul grâu pe care a reușit să-l ascundă de sovietici. În zilele reci a lui 1947, străbunelul Ștefan ducea mortul la groapa proaspăt săpată din vârful de deal (de lângă spitalul actual) și o găsea plină cu cadavre. Între timp, în sediul școlii din Cimișlia (actualul magazin Exotica) era organizată un fel de cantină, unde era servită populația cu acea „Jeandră”, un fel de terci care nu avea nici-un saț.
Frigul cumplit îi dobora pe mulți dintre acei ce îndrăzneau să meargă până în satul Mihailovca, după un ciocălău sau semințe de mălai. Gospodarii de ieri, nu mai au astăzi nimic, căci au schimbat totul pentru mâncare, pentru existență.
Către sfârșitul anului 1947, în raionul Cimișlia, de foame suferea circa 80% ale populației, iar conform statisticii oficiale, în oraș au fost înregistrate 743 de decese oficiale, iar în întreaga RSSM – peste 400.000.
Această operațiune avea o denumire simplă – „IUG”, care prevedea deportarea a peste 41.000 de basarabeni în regiunile de sud ale Kazahstanului (Djambul și Aktiubinsk) și în regiunile reci ale URSS (Altai, Kurgan, Tiumeni și Tomsk). Către 4 iulie, toții călăii erau gata de operațiune , de parcă erau niște fiare sălbatice ce așteaptă clipa favorabilă pentru a-și captura prada.
Operațiunea „IUG” (Sud) a început în noaptea de 5 spre 6 iulie, la ora 02:00 și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.
Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit acasă, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, boli, muncă istovitoare și frig.
Însă, în Basarabia, în pofida amenințărilor, populația continua să creadă, să creadă în Dumnezeul ceresc, și nu cel de la Kremlin, care era prezent în fiecare instituție, fiindu-i atârnat pe pereți chipul înfricoșător. Așa că, a venit încă un val de deportări.
De data aceasta, au fost luați în miez de noapte circa 6000 persoane. Operațiunea „Sever” (Nord) a început la ora 4 dimineața, și s-a încheiat în seara aceleiași zile, de 1 aprilie 1951.
Astfel, în urma celui de-al treilea val de deportări, au fost ridicate așa numitele – elemente religioase, și deportate în reg. Kurgan, Siberia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu